Moto: „Mulţimea n-are opinii. Ea este manipulată de cei interesaţi. Creierele prostimii sunt incapabile a face conexiuni logice şi, deci, nu pot descifra adevărul” (Adrian Majuru)

Doamna Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, autoarea unei cărţi formidabile şi excelent documentate intitulată „Evgheniţi, ciocoi, mojici”, ne atrage atenţia că România ar fi putut să fie cu adevărat mare înainte de Primul Război Mondial. A fost mare, însă, numai între cele două războaie mondiale. Autoarea ne mai spune şi că „România a intrat în feudalism de abia după ce ţările occidentale ieşiseră din sistem”.
Presupunem că a existat o conjunctură istorică cu totul specială, dar şi un model de viaţă, la fel de special impregnat cu anumite secvenţe genetice care ne-au făcut să fim, ca ţară şi ca oameni, altfel decât alţii (Boia).
Feudalismul românesc, atât cât îmi aduc aminte, s-a derulat în secolele XVII-XIX, cu prelungire şi în secolul XX. Structura socială a feudalismului era alcătuită din familiile de boieri aşezate pe diferite trepte de evoluţie socială, din ploaia de slugi a palatelor boiereşti şi din iobagi, ultimii fiind poate, ca şi astăzi, cei mai năpăstuiţi.
Întrebarea care îi frământă pe mulţi români este „De ce a intrat România atât de târziu în feudalism şi de ce este aşezată confortabil şi astăzi în neofeudalism?” (accept termenul, care mi se pare foarte potrivit, el fiind folosit de domnul Severin, dar şi de alţi autori).

Mai multe detalii